O scurta istorie a Dobrogei ( partea a treia )

În secolul al XVIII-lea Dobrogea a devenit un teatru al operaţiunilor militare care finalizau etapele succesive ale conflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de "criza orientală". Dobrogea era în calea expansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre stăpânirea Mării Negre şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. O primă încercare a ruşilor de a intra în Dobrogea este înfrântă în 1711 de turci, armata rusească a lui Petru cel Mare, coalizată cu aceea a Moldovei, condusă de Dimitrie Cantemir, fiind oprită pe Prut. În anii 1735-1739, anii războiului ruso-austro-turc, în Dobrogea se desfăşoară o intensă activitate militară şi diplomatică, ruşii încercând nu numai ocuparea ei dar şi a celorlalte ţări române, Moldova şi Ţara Românească, intenţie în care se izbeau de ţelurile asemănătoare ale Austriei. În 1770 otomanii pierd cetatea Chilia; anul următor ruşii cuceresc Tulcea, Isaccea, Măcin şi Hârşova, moscheile sunt mistuite de flăcări, fortificaţiile distruse, aşezările civile prădate, vase de război sunt scufundate, mii de prizonieri sunt duşi în captivitate în Rusia. În 1772 otomanii revin, înfrângându-i pe ruşi la Silistra. Războiul se termină în 1774 cu tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Rusia obţine dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră, ceea ce îi va îngădui ulterior să joace un rol însemnat în această regiune geografică. De pe urma acestui război, de la Isaccea până la Bazargic, Dobrogea era complet distrusă. Nici n-a apucat bine să se refacă şi la 1 noiembrie 1790 trupele ruseşti o ocupă din nou, intrând în Tulcea, de unde alungă pe turci şi pe tătari, şi cucerind Isaccea, unde capturează o mare cantitate de material de război. În 1791 ruşii cuceresc Măcinul şi pun capăt celui de-al patrulea război ruso-turc din secolul al XVIII-lea, încheiat cu pacea de la Iaşi, care dădea Rusiei Crimeia şi ţinuturile tătăreşti până la Nistru. În secolul următor creşte interesul marilor puteri din Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman şi, în genere, pentru răsăritul continentului. Între 1806-1812 se desfăşoară un nou război ruso-turc. În vara lui 1809 armatele ruseşti trec Dunărea şi ocupă mai multe oraşe-porturi. Anul următor ruşii, într-un mare număr, cca 125.000, trec din nou Dunărea, cucerind Hârşova, Ostrov şi Silistra. Prin pacea de la Bucureşti din 1812 partea Moldovei dintre Nistru şi Prut este cotropită de Rusia, Braţul Chilia ajunge frontierea între ea şi Turcia. În 1817 Rusia revendică şi braţul Sulina (intrând şi în stăpânirea ei). Expansionismul teritorial rusesc ajunge astfel până în marginea Dobrogei şi chiar dincolo de ea.

În secolele XVIII-XIX populaţia Dobrogei îşi păstrează aceleaşi trăsături etnice fundamentale. Elementul româneasc continuă să domine. El este întărit prin retragerea de către turci a unei părţi a populaţiei din Deltă la sud de Dunăre, în urma cedării către Rusia a părţilor de nord ale gurilor marelui fluviu; este întărit mai ales prin aşezarea în Dobrogea a mocanilor (păstorilor) din Transilvania (în 1850 Ion Ionescu de la Brad număra cca 6.000 de transilvăneni stabiliţi la începutul veacului XIX). Într-o statistică din 1849, care reda componenţa etnică a 53 de sate de-a lungul Dunării şi din interiorul Dobrogei, 40 erau locuite numai de români. În această perioadă se stabilesc în Dobrogea (în regiunea gurilor Dunării, ale marilor lacuri şi în unele locuri adăpostite de pe malul fluviului) lipovenii, ruşi albi de credinţă ortodoxă veche (nekrosoviţi), care fugeau din Rusia în urma persecuţiilor şi a eşecului revoltei lui Bulavin pe Don (1707-1798). Stabiliţi întâi în regiunea Kubanului, sub autoritatea hanului Crimeii, ei trec în Dobrogea, după cucerirea Crimeii de ruşi. În Dobrogea au găsit un adăpost şi au fost trataţi cu toleranţă. Ei au păstrat tot timpul, şi păstrează în bună măsură şi azi, obiceiurile, limba şi credinţele lor religioase, dedându-se unor ocupaţii paşnice: agricultura, viticultura, apicultura, şi mai ales pescuitul. Otomanii i-au folosit în mai multe rânduri în războaiele lor contra ruşilor. În Dobrogea s-au aşezat şi hoholi, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru şi fugiseră şi ei din calea expansionismului contropitor al Rusiei. Ei s-au stabilit iniţial tot în Delta Dunării, de unde au încercat - şi în unele părţi au izbutit - să-i alunge pe lipoveni. Ocupaţiile lor erau acelea de pescari şi agricultori; erau foarte buni constructori de bărci. Din 1841 vin în Dobrogea şi colonii germani din Berezin, districtele din preajma Varşoviei, alungaţi de epidemii, recolte proaste sau stagnarea industriei şi comerţului în acele părţi ale Rusiei. Ei s-au aşezat la Măcin şi apoi în satul Acpunar. Alţii, veniţi după 1873 şi după 1890, în urma unor măsuri represive din Rusia, s-au stabilit în sate din centrul şi nordul Dobrogei. În Dobrogea mai locuiau greci, în oraşe, ca peste tot buni comercianţi, şi ucraineni, veniţi după 1864, când au încercat fără succes să se opună ruşilor din Caucaz şi Kuban. Locuiau, de asemenea, turci care erau de obicei demnitari - funcţionari, clerici, armatori, negustori şi cămătari. Numeric aceste populaţii erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, hoholii circa 1000 de familii ş.a. Comparativ numărul românilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte neamuri care s-au aşezat în Dobrogea. Potrivit statisticilor şi rapoartelor călătorilor străini numărul lor era la mijlocul secolului XIX de circa 35.000-40.000 de oameni.

După 1853, mai ales, în Dobrogea se aşează şi bulgari, dar nu veniţi de la sud, ci de dincolo de Dunăre, din Basarabia, unde emigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contra Imperiului otoman din 1828-1829, nădăjduind eliberarea Bulgariei. Cum aceasta nu s-a întâmplat, ei s-au refugiat din calea răzbunării turceşti. Unii s-au stabilit în Ţara Românească, unde totdeauna au găsit un refugiu, alţii s-au dus în sudul Basarabiei. Dar stările de lucruri din Rusia feudală i-au făcut pe bulgari să regrete administraţia otomanilor, mai indolentă, dar mult mai indulgentă. De aceea, după 1833 şi mai ales după 1856 a început şi exodul invers, îndreptându-se către ţinuturile de origine, fie către Ţara Românească, fie către Dobrogea. Aici existau de mai înainte, în unele părţi din jurul Mangaliei, Constanţei, Hârşovei sau Babadagului, păstori bulgari veniţi din ţinuturile bulgăreşti a căror pondere numerică a fost foarte redusă până în secolul al XIX-lea. Ca şi în cazul tătarilor sau al circazienilor, deplasarea dintr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici, mai ales bulgari, ocazia de a formula concluzii care erau valabile numai pentru perioade scrute de timp, dar pe care ei le-au prezentat drept definitorii pentru perioade şi epoci întregi. Lucrările lor profită şi de faptul că astfel de frământări demografice, cu dramele care le însoţeau, au impresionat pe observatorii vremii, făcând să treacă pe un plan secundar, sub aspectul interesului, viaţa populaţiei autohtone care se desfăşura în limitele unor coordonate fireşti. Aşezarea marii majorităţi a bulgarilor în Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă din numeroase mărturii contemporane, din lucrări mai vechi ale istoricilor bulgari, din analizele etnografice şi lingvistice. Bulgarii, dârji, căliţi de asprimea vieţii duse sub stăpânire străină, harnici, au contribuit la ridicarea economică a pământului dobrogean.


Din punct de vedere cultural majoritatea comunităţilor creştine şi musulmane din Dobrogea şi-au creat şcoli în limba naţională, mai ales după ordonanţa sultanului din 1846. Românii aveau şcoli la Tulcea, Silistra, Rasova, Cernavodă, Turtucaia; chiar şi în unele sate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ş.a. Bulgarii aveau şcoli la Tulcea şi Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ş.a. Puţine la număr, aceste şcoli au ştiut să fie nişte focare de cultură, cum la fel au fost lăcaşurile religioase. În 1878, de pildă, în judeţele Constanţa şi Tulcea au fost înregistrate 18 şi respectiv 24 de biserici româneşti, rod al sacrificiilor făcute în vremuri de suferinţe şi frământări. Arse şi reclădite toate, aceste lăcaşuri au făcut să dăinuie cultul creştin al autohtonilor şi sentimenul lor naţional.