O scurta istorie a Dobrogei ( partea a doua )

             În cadrul Imperiului otoman Dobrogea este organizată ca udj (provincie), condusă de un bei (udj-bei). Iniţial a fost inclusă în Sangeacul de Silistra din cadrul vilaietului Rumeliei. La sfârşitul secolului XVI s-a constituit un vilaet (provincie mai mare) separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de Vilajetul de Silistra, Oceacov sau Babadag, în funcţie de stabilirea reşedinţei guvernatorului său. Treptat Dobrogea devine o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare în cadrul Imperiului otoman, expresie a individualităţii sale geografice şi etnice. Paşa de Silistra deţinea rangul de vizir cu trei tuiuri, ceea ce situa provincia între cele de importanţă militară deosebită. În secolele XVII-XVIII, ne spune Dimitrie Cantemir în a sa Istorie a Imperiului otoman, reşedinţa de fapt a paşalelor, care continuau să se numească "de Silistra", a fost la Babadag, pentru că era mai aproape de Isaccea, vadul de trecere al trupelor otomane spre ţările inamice (dar-ul-harb) cu care se războiau necontenit. În timpul stăpânirii otomane în Dobrogea principalele cazale (mici unităţi administrative) de pe teritoriul ei au fost: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra şi Constanţa. Dobrogea avea pentru otomani o mare importanţă strategică. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu hanatul Crimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armata otomană, menţinea o bază permanentă şi sigură de ofensivă împotriva Poloniei şi statului rus, şi, îndeosebi, supraveghea atitudinea ţărilor române, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, aflate într-o contiuă răzvrătire de sub suzeranitatea turcească. Armatele otomane distrug toate fortificaţiile de pe litoralul maritim: Mangalia, Constanţa, Kara-Harman, Enisala ş.a., care rămân în totală părăsire sau adăpost al păstorilor de oi, cum scria cronicarul Evlia Celebi. Le distrug pentru că n-aveau a se teme din această parte, otomanii fiind stăpânii Mării Negre. În schimb, ei întăresc puternic sistemul de cetăţi de pe Dunăre: Nicopole, Silistra, Hârşova ş.a., de teama atacurilor din nord, mai ales ale românilor ("necredincioşii valahi şi moldoveni").

              Căutând să întărească capacitatea combativă a noii provincii, Imperiul otoman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce, mai ales nord-pontice (tătari), atraşi în aceste locuri după dispariţia Hoardei de Aur şi în urma creşterii puterii Rusiei. Tătarii din Bugeac stabiliţi în Dobrogea devin tot mai indispensabili otomanilor în expediţiile lor de represalii împotriva ţărilor române şi în campaniile împotriva Poloniei. În acelaşi timp, în târgurile şi oraşele Dobrogei se aşează grupuri de supuşi creştini şi de alte credinţe din Imperiul otoman: evrei, armeni, greci, ragusani şi bulgari, pe care otomanii îi foloseau în aprovizionarea garnizoanelor militare şi a Constantinopolului. Tabloul etnic al acestor aşezări era, cum ne informează călătorii străini, foarte cosmopolit. Paolo Giorgio, la sfârşitul secolului al XV-lea, după ce vizitează oraşele Caramanchioi, Constanţa, Mangalia, Tuzla, Babadag, scria că nici unul "nu este locuit numai de turci sau de creştini", dar "în fiecare din oraşe numărul creştinilor este mai mare decât al turcilor". Fondul etnic românesc era întreţinut constant de procesul de imigraţie a populaţiei dintr-o parte într-alta a Dunării, cu atât mai mult cu cât oraşe-porturi româneşti ca Chilia, Ismail, Brăila erau unităţi administrativ teritoriale aparţinând Dobrogei.

               Sub ocupaţie otomană Dobrogea are o dezvoltare economică lentă, cum avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viaţa orăşenească decade; porturile de pe litoralul Mării Negre, scoase cu totul în afara comerţului internaţional (marea devenind un lac turcesc), nu mai au deloc înflorirea de dinaintea ocupaţiei turceşti. Otomanii, aceşti euro-asiatici, pe care un straniu destin îi făcuse stăpâni pe Orient şi aproape pe întreaga Mediterană, s-au arătat până la urmă incapabili să se ridice deasupra mentalităţii lor iniţiale de războinici exploatatori. Comerţul a fost redus mai mult la un trafic local între localităţi, între care mai importante erau: Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Carasu, Silistra (Dârstor), Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanţa, Mahmudia, Varna, Covarna, Balcic ş.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarte redusă. Nicăieri nu s-au construit edificii importante, în afara unor moschei şi băi. Nici unul din aceste edificii nu se numără printre operele de oarecare valoare în arta musulmană. Viaţa Dobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din când în când de incursiunile românilor din Muntenia sau Moldova sau de scurtele expediţii ale cazacilor din stepele Ucrainei.