Uite trabantu, nu e trabantu

               În aceste zile când faimoasa noastră Dacie lansează modele noi peste modele noi, uite că și Trabanul variază motorizările și design-ul,care, din câte se pare , sunt de mare succes.

 

Cele mai mari gafe ale istoriei ( partea a doua )

Caderea Constantinopolului - 1453

Caderea capitalei bizantine era inevitabila, dar modul cum a cazut are la baza o gafa de proportii, magistral descrisa de Stefan Zweig in "Orele astrale ale omeniri".

Bizantinii erau izolati, avand armata putina si cu soldatii speriati, iar singura arma redutabila a apararii o constituiau zidurile de nepatruns si portile ferecate.

Dupa mai multe zile de asalt, dupa mai multe incercari nereusite de a patrunde in cetate, turcii au descoperit - absolut intamplator - o poarta deschisa: kekaporta.

Poarta, ramasa nezavorata din eroare, decidea dintr-o data soarta orasului: turcii au navalit inauntru aproape fara lupta, bizantinii s-au pierdut cu firea si insusi imparatul a disparut pentru totdeauna, cazand in invalmaseala.

Astfel, dupa un atac furibund si o rezistenta eroica, marea capitala a imperiului bizantin cadea in fata inamicului, urmare a unei gafe, pe al carei autor istoricii nu l-au identificat nici astazi.


Dezastrul de la Waterloo - 1815

Orele imperiului erau oricum numarate, dar Napoleon inca mai gandea ca mintea lui de strateg poate invinge trei dusmani dintr-o data: Anglia, Prusia si Rusia.

El insusi a ales locul si momentul si a pornit la atac. Rusii erau inca departe, iar planul prevedea sa-l atace pe englezul Wellington si chiar sa-l invinga inainte sa fi ajuns la locul bataliei prusacii, condusi de generalul Blucher.

Ca sa le zadarniceasca apropierea, a amplasat intreaga rezerva, condusa de maresalul Gruchy pe un teren lateral, cu consemn sa-i hartuiasca pe prusaci, sa le intarzie deplasarea, iar armata lui sa nu se angajeze in lupta.

Napoleon a avut de patru ori ghinion. Prima data, l-a dezavantajat ploaia, care a desfundat drumurile si a facut imposibila deplasarea tunurilor, dar si a cavaleriei.

Al doilea ghinion a fost acela ca a subestimat indarjirea rezistentei lui Wellington, care, stiind ca vor sosi aliatii, si-a permis sa arunce in joc toate fortele, cu toate riscurie.

A treia nesansa a fost zdrobitoare: curierii trimisi la Gruchy, ca sa-l cheme in ajutor la momentul decisiv, nu au ajuns la destinatie. Gruchy a respectat consemnul ca un elev cuminte si a ramas pe loc, ca sa-i hartuiasca pe prusaci.

Dar acestia nu s-au prezentat la hartuiala. Schimband traseul, au aparut pe locul bataliei. In acel moment, Napoleon, privind in zare, a vazut armata lui Blucher si, convins ca este insusi Cruchy cu ai lui, a actionat nu numai gresit, dar si fatal. A fost cea de a patra nesansa. Si ultima.

Cele mai mari gafe ale istoriei

Razboaiele se castiga datorita fortelor militare, a priceperii generalilor, dar si prin voia soartei. Tot prin voia soartei, se pierd razboaiele si nu odata o simpla gafa a hotarat destinul unei lupte.


Ciudata lupta de la Caransebes - 1788

Batalia de langa Caransebes este un episod ciudat si ilar din razboiul turco-austriac din 1787-1791. In timp ce cei 100.000 soldati ai Austro-Ungariei si-au stabilit tabara pe malul raului Timis, in asteptarea atacului turcesc, un grup de husari au trecut raul, sa iscodeasca prezenta turcilor.

Iscoadele n-au dat peste turci, dar au dat peste niste civili, numiti atunci tigani, iar astazi rromi, care s-au oferit sa le vanda o cantitate importanta de alcool semidistilat.

Husarii au acceptat targul, au luat bautura si au inceput sa bea. Intre timp, au mai sosit si alti militari austro-ungari, care, vazand petrecerea si crezand ca bautura este "rechizitionata", si-au cerut partea lor. Husarii au refuzat si a inceput incaierarea.

Grosul armatei, de pe cealalta parte a Timisului, a simtit zvon de batalie, a crezut ca se lupta cu turcii si a trecut raul in noapte. Armata era amestecata: italieni, slavi, austrieci, unguri. Nu se intelegeau unii cu altii si, pe acest fond, s-a pornit pe intuneric o lupta oarba fiecare luptator atacand un camarad, avand convingerea ca se bate cu un turc.

In scurt timp, numarul mare de victme i-a facut pe supravietuitori sa se retraga, dand de veste si celorlalti. Intreaga armata s-a retras, iar dimineata, cand au sosit turcii, au ramas consternati, vazand cei aproape 10.000 de inamici morti pe campul unei lupte, care nici n-a inceput.

La ce se ajunge daca te joci prea mult cu mingea !?!?

O scurta istorie a Dobrogei ( partea a treia )

În secolul al XVIII-lea Dobrogea a devenit un teatru al operaţiunilor militare care finalizau etapele succesive ale conflictului de lungă durată ruso-austro-turc, cunoscut în istorie sub numele de "criza orientală". Dobrogea era în calea expansionismului imperialist al Rusiei în drumul ei spre stăpânirea Mării Negre şi a Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. O primă încercare a ruşilor de a intra în Dobrogea este înfrântă în 1711 de turci, armata rusească a lui Petru cel Mare, coalizată cu aceea a Moldovei, condusă de Dimitrie Cantemir, fiind oprită pe Prut. În anii 1735-1739, anii războiului ruso-austro-turc, în Dobrogea se desfăşoară o intensă activitate militară şi diplomatică, ruşii încercând nu numai ocuparea ei dar şi a celorlalte ţări române, Moldova şi Ţara Românească, intenţie în care se izbeau de ţelurile asemănătoare ale Austriei. În 1770 otomanii pierd cetatea Chilia; anul următor ruşii cuceresc Tulcea, Isaccea, Măcin şi Hârşova, moscheile sunt mistuite de flăcări, fortificaţiile distruse, aşezările civile prădate, vase de război sunt scufundate, mii de prizonieri sunt duşi în captivitate în Rusia. În 1772 otomanii revin, înfrângându-i pe ruşi la Silistra. Războiul se termină în 1774 cu tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Rusia obţine dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră, ceea ce îi va îngădui ulterior să joace un rol însemnat în această regiune geografică. De pe urma acestui război, de la Isaccea până la Bazargic, Dobrogea era complet distrusă. Nici n-a apucat bine să se refacă şi la 1 noiembrie 1790 trupele ruseşti o ocupă din nou, intrând în Tulcea, de unde alungă pe turci şi pe tătari, şi cucerind Isaccea, unde capturează o mare cantitate de material de război. În 1791 ruşii cuceresc Măcinul şi pun capăt celui de-al patrulea război ruso-turc din secolul al XVIII-lea, încheiat cu pacea de la Iaşi, care dădea Rusiei Crimeia şi ţinuturile tătăreşti până la Nistru. În secolul următor creşte interesul marilor puteri din Apusul Europei pentru soarta Imperiului otoman şi, în genere, pentru răsăritul continentului. Între 1806-1812 se desfăşoară un nou război ruso-turc. În vara lui 1809 armatele ruseşti trec Dunărea şi ocupă mai multe oraşe-porturi. Anul următor ruşii, într-un mare număr, cca 125.000, trec din nou Dunărea, cucerind Hârşova, Ostrov şi Silistra. Prin pacea de la Bucureşti din 1812 partea Moldovei dintre Nistru şi Prut este cotropită de Rusia, Braţul Chilia ajunge frontierea între ea şi Turcia. În 1817 Rusia revendică şi braţul Sulina (intrând şi în stăpânirea ei). Expansionismul teritorial rusesc ajunge astfel până în marginea Dobrogei şi chiar dincolo de ea.

În secolele XVIII-XIX populaţia Dobrogei îşi păstrează aceleaşi trăsături etnice fundamentale. Elementul româneasc continuă să domine. El este întărit prin retragerea de către turci a unei părţi a populaţiei din Deltă la sud de Dunăre, în urma cedării către Rusia a părţilor de nord ale gurilor marelui fluviu; este întărit mai ales prin aşezarea în Dobrogea a mocanilor (păstorilor) din Transilvania (în 1850 Ion Ionescu de la Brad număra cca 6.000 de transilvăneni stabiliţi la începutul veacului XIX). Într-o statistică din 1849, care reda componenţa etnică a 53 de sate de-a lungul Dunării şi din interiorul Dobrogei, 40 erau locuite numai de români. În această perioadă se stabilesc în Dobrogea (în regiunea gurilor Dunării, ale marilor lacuri şi în unele locuri adăpostite de pe malul fluviului) lipovenii, ruşi albi de credinţă ortodoxă veche (nekrosoviţi), care fugeau din Rusia în urma persecuţiilor şi a eşecului revoltei lui Bulavin pe Don (1707-1798). Stabiliţi întâi în regiunea Kubanului, sub autoritatea hanului Crimeii, ei trec în Dobrogea, după cucerirea Crimeii de ruşi. În Dobrogea au găsit un adăpost şi au fost trataţi cu toleranţă. Ei au păstrat tot timpul, şi păstrează în bună măsură şi azi, obiceiurile, limba şi credinţele lor religioase, dedându-se unor ocupaţii paşnice: agricultura, viticultura, apicultura, şi mai ales pescuitul. Otomanii i-au folosit în mai multe rânduri în războaiele lor contra ruşilor. În Dobrogea s-au aşezat şi hoholi, care se trăgeau din cazacii ucraineni de la Nipru şi fugiseră şi ei din calea expansionismului contropitor al Rusiei. Ei s-au stabilit iniţial tot în Delta Dunării, de unde au încercat - şi în unele părţi au izbutit - să-i alunge pe lipoveni. Ocupaţiile lor erau acelea de pescari şi agricultori; erau foarte buni constructori de bărci. Din 1841 vin în Dobrogea şi colonii germani din Berezin, districtele din preajma Varşoviei, alungaţi de epidemii, recolte proaste sau stagnarea industriei şi comerţului în acele părţi ale Rusiei. Ei s-au aşezat la Măcin şi apoi în satul Acpunar. Alţii, veniţi după 1873 şi după 1890, în urma unor măsuri represive din Rusia, s-au stabilit în sate din centrul şi nordul Dobrogei. În Dobrogea mai locuiau greci, în oraşe, ca peste tot buni comercianţi, şi ucraineni, veniţi după 1864, când au încercat fără succes să se opună ruşilor din Caucaz şi Kuban. Locuiau, de asemenea, turci care erau de obicei demnitari - funcţionari, clerici, armatori, negustori şi cămătari. Numeric aceste populaţii erau reduse. De pildă, lipovenii erau, la mijlocul secolului al XIX-lea, 770 de familii, hoholii circa 1000 de familii ş.a. Comparativ numărul românilor a rămas tot timpul superior tuturor celorlalte neamuri care s-au aşezat în Dobrogea. Potrivit statisticilor şi rapoartelor călătorilor străini numărul lor era la mijlocul secolului XIX de circa 35.000-40.000 de oameni.

După 1853, mai ales, în Dobrogea se aşează şi bulgari, dar nu veniţi de la sud, ci de dincolo de Dunăre, din Basarabia, unde emigraseră cu miile după 1829. Ei participaseră la războiul contra Imperiului otoman din 1828-1829, nădăjduind eliberarea Bulgariei. Cum aceasta nu s-a întâmplat, ei s-au refugiat din calea răzbunării turceşti. Unii s-au stabilit în Ţara Românească, unde totdeauna au găsit un refugiu, alţii s-au dus în sudul Basarabiei. Dar stările de lucruri din Rusia feudală i-au făcut pe bulgari să regrete administraţia otomanilor, mai indolentă, dar mult mai indulgentă. De aceea, după 1833 şi mai ales după 1856 a început şi exodul invers, îndreptându-se către ţinuturile de origine, fie către Ţara Românească, fie către Dobrogea. Aici existau de mai înainte, în unele părţi din jurul Mangaliei, Constanţei, Hârşovei sau Babadagului, păstori bulgari veniţi din ţinuturile bulgăreşti a căror pondere numerică a fost foarte redusă până în secolul al XIX-lea. Ca şi în cazul tătarilor sau al circazienilor, deplasarea dintr-odată a unui număr mai mare de bulgari a creat unor istorici, mai ales bulgari, ocazia de a formula concluzii care erau valabile numai pentru perioade scrute de timp, dar pe care ei le-au prezentat drept definitorii pentru perioade şi epoci întregi. Lucrările lor profită şi de faptul că astfel de frământări demografice, cu dramele care le însoţeau, au impresionat pe observatorii vremii, făcând să treacă pe un plan secundar, sub aspectul interesului, viaţa populaţiei autohtone care se desfăşura în limitele unor coordonate fireşti. Aşezarea marii majorităţi a bulgarilor în Dobrogea a fost de dată recentă, cum rezultă din numeroase mărturii contemporane, din lucrări mai vechi ale istoricilor bulgari, din analizele etnografice şi lingvistice. Bulgarii, dârji, căliţi de asprimea vieţii duse sub stăpânire străină, harnici, au contribuit la ridicarea economică a pământului dobrogean.


Din punct de vedere cultural majoritatea comunităţilor creştine şi musulmane din Dobrogea şi-au creat şcoli în limba naţională, mai ales după ordonanţa sultanului din 1846. Românii aveau şcoli la Tulcea, Silistra, Rasova, Cernavodă, Turtucaia; chiar şi în unele sate ca Topalu, Greci, Seimenii Mari, Dăieni ş.a. Bulgarii aveau şcoli la Tulcea şi Babadag, germanii un gimnaziu la Tulcea ş.a. Puţine la număr, aceste şcoli au ştiut să fie nişte focare de cultură, cum la fel au fost lăcaşurile religioase. În 1878, de pildă, în judeţele Constanţa şi Tulcea au fost înregistrate 18 şi respectiv 24 de biserici româneşti, rod al sacrificiilor făcute în vremuri de suferinţe şi frământări. Arse şi reclădite toate, aceste lăcaşuri au făcut să dăinuie cultul creştin al autohtonilor şi sentimenul lor naţional.

O scurta istorie a Dobrogei ( partea a doua )

             În cadrul Imperiului otoman Dobrogea este organizată ca udj (provincie), condusă de un bei (udj-bei). Iniţial a fost inclusă în Sangeacul de Silistra din cadrul vilaietului Rumeliei. La sfârşitul secolului XVI s-a constituit un vilaet (provincie mai mare) separat de cel al Rumeliei, cunoscut sub denumirile de Vilajetul de Silistra, Oceacov sau Babadag, în funcţie de stabilirea reşedinţei guvernatorului său. Treptat Dobrogea devine o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare în cadrul Imperiului otoman, expresie a individualităţii sale geografice şi etnice. Paşa de Silistra deţinea rangul de vizir cu trei tuiuri, ceea ce situa provincia între cele de importanţă militară deosebită. În secolele XVII-XVIII, ne spune Dimitrie Cantemir în a sa Istorie a Imperiului otoman, reşedinţa de fapt a paşalelor, care continuau să se numească "de Silistra", a fost la Babadag, pentru că era mai aproape de Isaccea, vadul de trecere al trupelor otomane spre ţările inamice (dar-ul-harb) cu care se războiau necontenit. În timpul stăpânirii otomane în Dobrogea principalele cazale (mici unităţi administrative) de pe teritoriul ei au fost: Tulcea, Hârşova, Isaccea, Babadag, Carasu (Medgidia), Mangalia, Silistra şi Constanţa. Dobrogea avea pentru otomani o mare importanţă strategică. Ea asigura legătura permanentă pe uscat cu hanatul Crimeii, important furnizor de trupe auxiliare pentru armata otomană, menţinea o bază permanentă şi sigură de ofensivă împotriva Poloniei şi statului rus, şi, îndeosebi, supraveghea atitudinea ţărilor române, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, aflate într-o contiuă răzvrătire de sub suzeranitatea turcească. Armatele otomane distrug toate fortificaţiile de pe litoralul maritim: Mangalia, Constanţa, Kara-Harman, Enisala ş.a., care rămân în totală părăsire sau adăpost al păstorilor de oi, cum scria cronicarul Evlia Celebi. Le distrug pentru că n-aveau a se teme din această parte, otomanii fiind stăpânii Mării Negre. În schimb, ei întăresc puternic sistemul de cetăţi de pe Dunăre: Nicopole, Silistra, Hârşova ş.a., de teama atacurilor din nord, mai ales ale românilor ("necredincioşii valahi şi moldoveni").

              Căutând să întărească capacitatea combativă a noii provincii, Imperiul otoman a încurajat colonizarea ei cu elemente turce, mai ales nord-pontice (tătari), atraşi în aceste locuri după dispariţia Hoardei de Aur şi în urma creşterii puterii Rusiei. Tătarii din Bugeac stabiliţi în Dobrogea devin tot mai indispensabili otomanilor în expediţiile lor de represalii împotriva ţărilor române şi în campaniile împotriva Poloniei. În acelaşi timp, în târgurile şi oraşele Dobrogei se aşează grupuri de supuşi creştini şi de alte credinţe din Imperiul otoman: evrei, armeni, greci, ragusani şi bulgari, pe care otomanii îi foloseau în aprovizionarea garnizoanelor militare şi a Constantinopolului. Tabloul etnic al acestor aşezări era, cum ne informează călătorii străini, foarte cosmopolit. Paolo Giorgio, la sfârşitul secolului al XV-lea, după ce vizitează oraşele Caramanchioi, Constanţa, Mangalia, Tuzla, Babadag, scria că nici unul "nu este locuit numai de turci sau de creştini", dar "în fiecare din oraşe numărul creştinilor este mai mare decât al turcilor". Fondul etnic românesc era întreţinut constant de procesul de imigraţie a populaţiei dintr-o parte într-alta a Dunării, cu atât mai mult cu cât oraşe-porturi româneşti ca Chilia, Ismail, Brăila erau unităţi administrativ teritoriale aparţinând Dobrogei.

               Sub ocupaţie otomană Dobrogea are o dezvoltare economică lentă, cum avea de altfel întreg Imperiul otoman. Viaţa orăşenească decade; porturile de pe litoralul Mării Negre, scoase cu totul în afara comerţului internaţional (marea devenind un lac turcesc), nu mai au deloc înflorirea de dinaintea ocupaţiei turceşti. Otomanii, aceşti euro-asiatici, pe care un straniu destin îi făcuse stăpâni pe Orient şi aproape pe întreaga Mediterană, s-au arătat până la urmă incapabili să se ridice deasupra mentalităţii lor iniţiale de războinici exploatatori. Comerţul a fost redus mai mult la un trafic local între localităţi, între care mai importante erau: Babadagul, Isaccea, Tulcea, Măcin, Carasu, Silistra (Dârstor), Rasova, Cernavodă, Medgidia, Constanţa, Mahmudia, Varna, Covarna, Balcic ş.a. Activitatea edilitară din aceste centre a fost foarte redusă. Nicăieri nu s-au construit edificii importante, în afara unor moschei şi băi. Nici unul din aceste edificii nu se numără printre operele de oarecare valoare în arta musulmană. Viaţa Dobrogei sub otomani are un caracter vegetativ, întrerupt din când în când de incursiunile românilor din Muntenia sau Moldova sau de scurtele expediţii ale cazacilor din stepele Ucrainei.

O scurta istorie a Dobrogei

              Sunt 132 de ani de la alipirea Dobrogei la România, în timpul lui Carol I. Puţini cunosc istoria framântată a acestei provincii.

              În evul mediu, între 1320-1322, Dobrogea este menţionată documentar cu numele de "Ţara Covarnei", ca formaţiune politică independentă (probabil că exista anterior), recunoscută de Bizanţ. În 1346 era condusă de Balica. Acesta particpă la războiul civil din Imperiul bizantin (1341-1347). După moartea lui Balica, în 1348 în fruntea statului dobrogean a venit Dobrotici, care se distinsese încă din 1346 în conflictul dintre Ioan al V-lea Paleologu, şi Ioan al VI-lea Cantacuzino. Dobrotici este recunoscut ca strateg, dar supus Bizanţului, de către Ioan Cantacuzino, împotriva căruia luptase. În 1366 despotul Dobrogei îl prinde pe împăratul I. Cantacuzino şi-l închide la Varna. O încercare de eliberare a cruciaţilor conduşi de Amedeo de Savoia eşuează. Împăratul este eliberat în schimbul recunoaşterii independenţei politice a Dobrogei. Dobrotici are bune relaţii cu Nicolae Alexandru Basarab domnitorul Ţării Româneşti, (1342-1366), care stăpânea şi nordul Dobrogei, şi cu urmaşul acestuia Vladislav Vlaicu (1364-1377). Afirmarea pe plan politic în Balcani a lui Dobrotici este consecinţa fărâmiţării forţelor feudale bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care nu pot face front comun contra otomanilor, deveniţi tot mai ameninţători. Este, în acelaşi timp, urmarea directă a ascensiunii economice a Dobrogei, a afirmării centrelor economice de la Chilia, Licostomo, Vicina, sau, mai departe pe Dunăre, a Brăilei, Piua Pietrei, Hârşovei ş.a., care atrăgeau negustori din toate părţile. Independenţa Dobrogei e însă foarte serios ameninţată de otomani. Urmaşul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388), este ucis de turci în 1388. Succesele otomanilor (între altele şi cucerirea Silistrei) sunt anulate de intervenţia lui Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti (1386-1418), care îndepărtează pericolul otoman prin forţa armatei sale şi uneşte într-o singură ţară Dobrogea cu Ţara Românească. În 1390 şi 1393 Mircea cel Bătrân respinge încercările otomanilor de cucerire a Dobrogei. În 1396 el fortifică cetăţile de la Isaccea şi Enisala în nordul Dobrogei şi de la Caliacra în sud.

O nouă încercare a Porţii din 1408 asupra Silistrei este respinsă. După moartea lui Mircea cel Bătrân, stăpânirea Dobrogei o au când otomanii când domnitorii Ţării Româneşti, în funcţie de victoriile sau înfrângerile militare, până între anii 1445-1462, când (nu se poate preciza anul) otomanii ajung singurii stăpânitori, transformând Dobrogea în provincie a imperiului lor, pentru aproape patru secole şi jumătate. În 1484 otomanii cuceresc Chilia, Licostomo şi întreg ţinutul înconjurător. Delta Dunării intră şi ea sub stăpânire otomană.

Ai cascavalul la tine?

Intre incredere si dorinta : ))

Iată ce gândesc bărbații!!!

Dacă te uiți la femei

Pisici relaxate

Cele mai ciudate animale (Partea a doua)

                 Continuam enumerarea ciudatelor animale ce ne înconjoară.

Acest “peştişor” se poate umfla până la 50 cm lungime!

Cel mai funny căţel din lume. Cu dreadlocks-urile lui cred că e invidiat de orice raggae-lover! Este o specie de câine extrem de rapidă şi se pricepe chiar şi la acrobaţii!

Pisicile fără păr au fost semnalate în multe zone ale lumii, dar prima rasă de succes a fost sfinxul.

 Cu cele 22 de tentacule ale sale această cârtiţă trăieşte în America de Nord şi se hrăneşte cu insecte şi râme.

Acest peşte gelatinos are o densitate ceva puţin mai mică decât cea a apei. De aceea apare ca o masă gelatinoasă care stă deasupra apei şi care se hrăneşte cu materia primă care pluteşte prin zonă.

Cele mai ciudate animale

                 Probabil toată lumea ne uităm din când în când la documentare pe la posturile de specialitate gen Discovery și am văzut tot felul de animale, pești, păsări și multe alte specimene rare . În continuare vom vedea câteva dintre acestea :

 Ţestoasa albă apare în special în cultura chineză.

 Această creatură care pare a fi un amestec de şoarece cu iepure trăieşte în deşertul Chinei şi al Mongoliei. E deja un animal pe cale de dispariţie.

Se numeşte aye-aye şi are foarte multe în comun cu o ciocănitoare: găureşte copacii pentru a găsi ceva bun de mâncat şi apoi scoate hrana din scoarţa pomului cu degetul său mijlociu.

 Numele lui este saiga şi cu ajutoul nasului său incredibil de mare şi de flexibil el poate încălzi aerul pe timp de iarnă şi îl filtrează de praf pe timp de vară.







Trăind la adâncimi extreme şi fiind una dintre cele mai rar întâlnite caracatiţe, caracatiţa Dumbo a fost poreclită astfel din cauza urechilor sale care seamănă cu cele ale personajului de desene animate, Dumbo.

 Acest micuţ trăieşte în păduri tropicale, prin India sau Sri Lanka.

      


Descoperită în 2005 în Oceanul Pacific, această creatură a fost botezată “crabul yeti”. Trăieşte la o adâncime de 2.200 m.

Energie debordantă

Ziua soției

De ziua soţiei

Într-un bar doi tipi beau la o masă.

- Soţiei ce i–ai luat, că–i ziua ei?

- I–am luat toţi banii de prin casă.

Nu te strâmba, că doar din ăia bei .

Cel mai eficient mod de a-ţi aminti ziua de naştere a soţiei este să o uiţi o dată.

De ziua soţiei

Zicând că-i chestie "de-obraz",
Făcu şi el azi un efort:
Nu i-a adus nici flori, nici tort,
Doar a venit acasă... treaz!

ZXR kawasaki

Minunea României - orașul Caracal

                Deși am un prieten din Caracal și acesta mi-a infirmat unele din renumitele lucruri auzite, Caracal este supranumit “Orașul-minune” sau “Orașul celor 7 minuni”, pentru că aici se spune că s-a răsturnat carul cu proști, cauza din care aici se întâmplă tot felul de minuni.

1. Prima “minune” este aceea cu macaraua. Se spune că în Caracal s-a construit un bloc in forma de dreptunghi. S-a construit prima latura, apoi a doua, a treia, în fine, a patra, pentru ca atunci când lucratorii au vrut să își ia utilajele si sa plece, au constatat ca macaraua era inchisa intre cele 4 laturi ale blocului și nu mai putea fi scoasă de acolo!
2. A doua “minune” constă în ridicarea unei statui. Nu o imitație a Colosului din Rhodos, ci o statuie cu un soldat cu pușca în mâna plecând la atac. Dupa ridicarea statuii, s-a construit și Casa Armatei, după care s-a constatat că soldatul avea pușca îndreptată exact catre Casa Armatei. Statuia poate fi admirata si astazi in parcul central al orașului, însă i-a fost schimbată direcția și nu mai este îndreptată către Casa Armatei.
3. A treia “minune” are ca subiect o capră. Se spune că un om care avea o capră de funie a avut niște necesități fiziologice. Cum nu putea să se ducă în tufiș având capra după el, omul a legat-o pe aceasta de un lemn, apoi s-a dus între ierburi să-și facă nevoile. Când s-a intors, a găsit capra spânzurată. Omul legase capra de o barieră lasată pentru venirea unui tren, trenul a trecut, bariera s-a ridicat și a spânzurat capra.
4. A patra “minune” se leaga de prețul biletului in transportul local. Se spune că biletul de autobuz din gară si pâna în centrul orașului era 1,25 lei, iar cel din centrul orașului pâna în gară 1,50 lei.
5. A cincea afirma că s-a furat poarta de la sectia de poliție și ca la un moment dat a luat foc chiar unitatea de pompieri.
6. A sasea “minune” situează închisoarea din oraș pe strada Libertatii si cimitirul pe str. Învierii.
7. In fine, a 7-a “minune” spune că în Caracal era un singur liceu, care se numea ''Liceul nr.2''.

Berea... si moartea

               Sa nu luati ca atare minunile acestei beri.